Insurectia care vine


1390729_609739749064607_926647309_n

DOUA SECOLE DE CAPITALISM ȘI NIHILISM AL PIEȚEI ne-au adus la cea mai extremă formă de alienare – de noi înșine, de alții, de lume. Ficțiunea individului s-a descompus cu aceeași viteză cu care a devenit reală. Copii ai metropolei, facem acest rămășag: că în cea mai profundă depravare a existenței, permanent înnăbușită, permanent dată la o parte, se găsește posibilitatea comunismului.

În cele din urmă, suntem în război cu o întreagă antropologie. Cu însăși ideea de om.
Prin urmare comunismul, ca presupunere și ca experiment.
Comunismul ca matrice a unui atac meticulos și temerar asupra dominației. Ca o chemare și ca un nume pentru toate lumile ce rezistă împotriva pacificării imperiale, toate solidaritățile ireductibile la domnia mărfurilor, toate prieteniile ce presupun necesitățile războiului. COMUNISM. Știm că este un termen ce trebuie folosit cu atenție. Nu pentru că în marea paradă de cuvinte s-ar putea să nu mai fie la modă. Ci pentru că cei mai mari dușmai ai noștri l-au folosit, și încă mai continuă să-l folosească. Insistăm. Anumite cuvinte sunt ca și câmpurile de luptă: înțelesul lor, revoluționar sau reacționar, este o victorie, ce trebuie smulsă din fălcile luptei.
 

DIN ORICE UNGHI privești, prezentul nu oferă nici o cale de ieșire. Aceasta nu e singura sa virtute. Pentru cei ce caută speranță mai presus de orice, rupe orice teren solid. Cei ce susțin că au soluții sunt contracarați aproape imediat. Toată lumea e de acord că lucrurile nu pot decât să devină din ce în ce mai rele. „Viitorul nu are viitor” este înțelepciunea unei vârste care, cu toată aparența sa de normalitate perfectă, a atins nivelul de conștientizare al primilor punkeri.

Sfera reprezentării politice a ajuns la final. De la stânga la dreapta, aceleași fleacuri lovesc imaginea unui împărat sau a unui salvator, aceiași asistenți de vânzări care își adaptează discursurile în conformitate cu rezultatele celor mai recente sondaje. Cei ce încă votează par să nu aibă altă intenție decât să profaneze urna de vot, votând ca act pur de protest. Începem să suspectăm că oamenii continuă să voteze doar împotriva votului însuși. Nimic din ce ni se arată nu este adecvat situației, nici pe departe. În chiar liniștea sa, însăși populația pare infinit mai matură decât toate aceste marionete ce se ciondănesc cu privire la modalitatea de guvernare. Incoerența oricărui imigrant vorbind in limba tarii adoptive cuprinde mai multă înțelepciune decât toate declarațiile așa-zișilor noștri conducători. Capacul pus deasupra fierbătorului social e strâns bine, iar presiunea din interior continuă să crească. Din afara Argentinei, fantoma începe să bântuie serios clasa conducătoare.

Au fost aprinse focuri în centrele orașelor, dar aceste știri au fost suprimate metodic. Străzi întregi din Barcelona au ars în solidaritate, dar nimeni nu a aflat de acest lucru în afara oamenilor ce locuiau acolo. Și nici măcar nu e adevărat că țara a încetat să ardă. Multe profiluri pot fi găsite printre arestați, cu puține lucruri care să-i unească, în afara urii pentru societatea existentă.

Acești tineri atacatori nu mai ascultă de nimeni, nici de ai lor Big Brother sau Big Sister, nici de organizațiile comunității, însărcinate cu revenirea la normal. Nici un „SOS Rasism” nu și-a putut înfinge rădăcinile canceroase în acest eveniment, a cărui concluzie aparentă poate fi pusă pe seama oboselii, falsificării și a omertei media. Această întreagă serie de vandalisme nocturne și atacuri anonime, această distrugere fără cuvinte, a mărit ruptura dintre politică și politic. Toți trebuie să plece!- a fost sloganul prealuat din rebeliunea din Argentina din 2001. Nimeni nu poate nega sincer ceea ce este evident: acesta a fost un atac care nu cerea nimic, o amenințare fără mesaj, și nu avea nimic de-a face cu „politica”. Cineva ar trebui să fie orb la mișcările de tineri autonomi ale ultimilor 30 de ani ca să nu vadă caracterul pur politic al acestei negări ferme a politicii. Precum copiii pierduți am distrus prețioasele valori ale unei societăți ce nu merită mai mult respect decât monumentele Parisului la sfarsit de saptamana.

Părăsirea politicii clasice înseamnă înfruntarea războiului, care este de asemenea situat pe terenul limbajului. Sau mai degrabă, în modul în care cuvintele, gesturile și viața sunt inseparabil conectate. Dacă cineva depune atât de mult efort pentru a închide ca teroriști o mână de tineri comuniști care se presupune că au participat la publicarea unui manifest, nu este din cauza unei „infracțiuni gândite”, ci mai degrabă pentru că ar putea conține o anumită consecvență între gânduri și acțiuni. Lucru care rareori este tratat cu indulgență.

Oamenii aceștia nu sunt acuzați pentru că au scris o carte, nici măcar pentru că au atacat fizic fluxurile sacrosancte ce irigă metropola. Ci pentru că există posibilitatea să fi confruntat aceste fluxuri cu densitatea unei gândiri și poziții politice. 

Primul măcel global, care din 1914 până în 1918 a înlăturat o mare porţiune din proletariatul urban şi rural, a fost dus în numele libertăţii, democraţiei şi civilizaţiei. În ultimii 5 ani, aşa numitul „război asupra terorii” cu operaţiunile sale speciale şi asasinările sale plănuite, a fost dus în numele aceloraşi valori. Dar asemănarea se opreşte aici: la nivelul aparenţelor. ….. Libertatea nu mai este un nume scrijelit pe pereţi, deoarece astăzi este mereu urmat, ca de o umbră, de cuvântul „securitate”. Şi e bine ştiut faptul că democraţia poate fi dizolvată în edicte de „urgenţă” cât se poate de simple – spre exemplu, în reinstituirea oficială a torturii în SUA, sau în legea Perben II  din Franţa.
Într-un singur secol, libertatea, democraţia şi civilizaţia s-au întors la stadiul de ipoteze. … Toate mijloacele folosite în acest scop sunt acceptabile, chiar şi cele mai puţin democratice, cele mai necivilizate, cele mai represive. Acesta este un secol în care democraţia a prezidat regulat peste naşterea regimurilor fasciste, civilizaţia a rimat în mod constant cu exterminarea, şi în care, într-o zi din 1929, libertatea şi-a arătat cele două feţe: un bancher ce se aruncă de la fereastră şi o familie de muncitori care mor de foame. De atunci – să spunem, din 1945 – au fost considerate valide mijloace precum manipularea maselor, operaţiunile serviciilor secrete, restricţia libertăţilor publice şi suveranitatea completă a unei vaste arii de forţe poliţieneşti, în vederea asigurării democraţiei, libertăţii şi civilizaţiei. În stadiul final al acestei evoluţii, vedem primul primar socialist al Parisului aplicând ultimele detalii pacificării urbane cu un nou protocol al poliţiei pentru cartierele sărace, anunţat cu următoarele cuvinte alese cu grijă: „Construim un spaţiu civilizat aici”. Nu mai este nimic de spus, totul trebuie distrus.

Era statelor, naţiunilor şi republicilor se apropie de sfârşit; această ţară care şi-a sacrificat toată viaţa pentru aceste forme este încă împietrită. Furtuna de foc stârnită de simpla propoziţie a lui Jospen „statul nu poate face totul” ne-a permis să întrevedem ceea ce se va aprinde atunci când va deveni clar că statul nu mai poate face de fapt absolut nimic. Sentimentul că am fost păcăliţi este ca o rană care devine din ce în ce mai infectată. Este sursa mâniei latente pe care aproape orice o poate declanşa în aceste zile.

ASTĂZI VESTUL ESTE GI-ul CARE SE IZBEŞTE ÎN FALLUJAH pe un tanc MI Abrams, ascultând heavy-metal la volum maxim. Este turistul pierdut pe câmpiile mongoliene, de care îşi bate joc toată lumea, care ţine strâns cartea sa de credit de parcă ar fi singurul său sprijin. Este CEO-ul care înjură la jocul Go. Este tânăra care caută fericirea în haine, băieţi şi creme hidratante. Este elveţianul activist pentru drepturile omului care călătoreşte în cele 4 colţuri ale pământului pentru a-şi arăta solidaritatea cu toţi rebelii lumii – cu condiţia să fi fost învinşi. Este spaniolul căruia n-ar putea să-i pese mai puţin de libertatea politică o dată ce i-a fost acordată libertatea sexuală. Este iubitorul de artă care vrea să fim copleşiţi în faţa „geniului modern” al unui secol de artişti, de la suprarealism la acţionismul vienez, toţi concurând pentru a vedea cine poate scuipa mai bine în faţa civilizaţiei. Este ciberneticianul care a găsit o teorie realistă a conştiinţei în Budism şi fizicianul quantic care speră că bălăceala în metafizica hindusă va inspira noi descoperiri ştiinţifice.

Vestul este o civilizaţie care a supravieţuit tuturor profeţiilor prăbuşirii sale cu o singură strategie. La fel cum burghezia a trebuit să se nege pe sine ca şi clasă pentru a permite burghezificarea societăţii ca întreg, de la muncitor la baron; la fel cum capitalul a trebuit să se sacrifice ca relaţie de salariu pentru a se impune ca relaţie socială – devenind capital cultural şi capital de sănătate pe lângă capitalul financiar; la fel cum Creştinismul a trebuit să se sacrifice ca religie pentru a supravieţui ca structură afectivă – ca o injuncţiune vagă a umilinţei, compasiunii şi slăbiciunii; aşa şi Vestul s-a sacrificat ca civilizaţie particulară pentru a se impune ca şi cultură universală. Operaţiunea poate fi rezumată astfel: o entitate pe moarte se sacrifică, ca şi conţinut, pentru a supravieţui ca formă.
Individul fragmentat supravieţuieşte ca formă mulţumită tehnologiilor „spirituale” de consiliere. Patriarhia supravieţuieşte atribuind femeilor cele mai rele atribute ale bărbaţilor: determinarea, autocontrolul, lipsa de sensibilitate. 
 
NU EXISTĂ NICI O „CIOCNIRE A CIVILIZAŢIILOR”. Există o civilizaţie în moarte clinică ce e ţinută în viaţă de tot felul de maşinării de susţinere a vieţii care împânzesc o ciumă ciudată în atmosfera planetei. În acest moment, nu mai poate crede nici măcar într-una din propriile sale „valori”, şi orice afirmare a lor este considerată un act neruşinat, o provocare care trebuie dezmembrată, deconstruită, şi întoarsă la o stare de îndoială. Astăzi, imperialismul Vestic este imperialismul relativismului, al sintagmei „totul depinde de punctul tău de vedere”.
 
ORICE CONTESTARE SOCIALĂ STRICTĂ care refuză să vadă că lucrul cu care ne confruntăm nu e criza unei societăţi ci extincţia unei civilizaţii, devine complice în perpetuarea acesteia. A devenit chiar o strategie contemporană critica acestei societăţi în speranţa egoistă de a salva această civilizaţie.
PRIN URMARE AVEM UN CADAVRU ÎN SPATE, dar nu vom putea să scăpăm de el atât de simplu. Nimic nu poate fi aşteptat de la sfârşitul civilizaţiei, de la moartea sa clinică. În această privinţă poate interesa doar pe istorici. Este un fapt, şi trebuie tradus într-o decizie. Faptele pot fi îndepărtate, dar decizia este politică. A decide cu privire la moartea civilizaţiei, apoi a lucra la modul în care se va întâmpla: doar decizia ne va scăpa de cadavru.
 
Nu mai putem nici măcar să vedem cum ar putea începe o insurecţie. Şaizeci de ani de pacificare şi restricţionare a revoltelor istorice, şaizeci de ani de anestezie democratică şi administrarea evenimentelor, ne-au adormit percepţia realului, simţul nostru cu privire la războiul în curs. Trebuie să începem cu recuperarea acestei percepţii.
E INUTIL să fii indignat cu privire la legi făţiş neconstituţionale cum este Perben II. Este futil să protestezi legal împotriva imploziei absolute a cadrului legal. Trebuie să ne organizăm.
E INUTIL să te implici în grupul ăsta de cetăţeni sau în grupul celălalt, în oricare capăt mort al stângii îndepărtate, sau în cel mai nou „efort comunitar”. Fiecare organizaţie care pretinde că contestă ordinea prezentă imită forma, comportamentul şi limbajul statelor miniaturale. Până acum, fiecare impuls de „a face politică altfel” nu a făcut decât să contribuie la răspândirea nedefinită a tentaculelor statului.
E INUTIL să reacţionezi la ştirile zilei; în schimb, ar trebui să înţelegem fiecare raport ca o manevră într-un câmp ostil de strategii ce urmează să fie decodate, operaţiuni menite să provoace o anumită reacţie. Însăşi aceste operaţiuni sunt cele care ar trebui considerate informaţii reale în aceste părţi ale ştirilor.
E INUTIL să aştepţi – o răbufnire, revoluţia, apocalipsa nucleară sau o mişcare socială. Să continui aşteptarea e o nebunie. Catastrofa nu vine, catastrofa e aici. Suntem deja situaţi în mijlocul colapsului unei civilizaţii. În cadrul acestei realităţi trebuie să ne alegem taberele.
A NU MAI AŞTEPTA ÎNSEAMNĂ, ÎNTR-UN FEL SAU ALTUL, SĂ INTRI ÎN LOGICA INSURECŢIEI. Înseamnă să auzi din nou tremurul de teroare slab dar mereu prezent din vocile conducătorilor noştri. Deoarece guvernarea nu a fost niciodată altceva decât amânare printr-o mie de subterfugii a momentului în care masele te vor lega, şi fiecare act de guvernare nu e nimic altceva decât un mod de a nu pierde controlul asupra populaţiei.
PLECĂM DINTR-UN PUNCT DE IZOLARE EXTREMĂ, de slăbiciune extremă. Un proces insurecţional trebuie construit de la bază. Nimic nu pare mai puţin probabil decât o insurecţie, dar nimic nu este mai necesar.
 
O întâlnire, o descoperire, un val vast de greve, un cutremur: fiecare eveniment produce adevăr schimbându-ne modul de existenţă în lume. Pe de altă parte, orice observaţie care ne lasă indiferenţi, care nu ne afectează, care nu ne face să ne implicăm în ceva, nu mai merită titlul de adevăr. Există un adevăr în spatele fiecărui gest, în spatele fiecărei practici, relaţii şi situaţii. De obicei doar îl evităm, îl administrăm, ceea ce produce nebunia atâtora în timpurile noastre. În realitate, totul implică orice altceva. Sentimentul că cineva trăieşte o minciună este tot un adevăr. Este vorba de a nu renunţa, de a începe de acolo. Un adevăr nu este o perspectivă asupra lumii ci ceea ce ne leagă de ea într-un mod ireductibil. Un adevăr nu este ceva ce deţinem ci ceva care ne duce în spate. Mă face şi mă desface, mă constituie şi mă dezmembrează ca individ, mă distanţează de mulţi şi mă apropie de cei care de asemenea îl experimentează.
O fiinţă izolată care se ţine strâns de un adevăr va cunoaşte inevitabil pe alţii ca ea. De fapt, orice proces insurecţional începe de la un adevăr la care refuzăm să renunţăm. În timpul anilon 1980 în Hamburg, câţiva locuitori ai unei case squatate au decis că de atunci încolo vor fi evacuaţi doar peste cadavrele lor. Un cartier a fost asaltat de tancuri şi elicoptere, cu zile de bătai de stradă, demonstraţii uriaşe – şi un primar care în cele din urmă a capitulat.
În 1940, Georges Guingouin, „primul luptător al rezistenţei franceze”, a pornit cu nimic altceva decât certitudinea refuzului său cu privire la ocuparea nazistă. La acel moment, pentru Partidul Comunist, el nu era decât „un nebun ce trăieşte în pădure”, până în momentul în care au apărut 20 000 de nebuni care trăiau în pădure, şi Limogenes a fost eliberat.
 
Nu vă feriţi de ceea ce e politic în prietenie
 
NE-A FOST DATĂ O IDEE NEUTRĂ DESPRE PRIETENIE, înţeleasă ca o afecţiune pură fără nici un fel de consecinţe. Dar orice afinitate este afinitateîn cadrul unui adevăr comun. Fiecare întâlnire este o întâlnire în cadrul unei afirmaţii comune, chiar şi afirmarea distrugerii. Nici o legatură nu este inocentă într-o eră în care a ţine strâns de ceva şi a refuza să-i dai drumul, de obicei duce la şomaj, unde trebuie să minţi ca să munceşti şi să continui să munceşti ca să minţi. Oameni care stau de partea fizicii quantice şi îi urmăresc consecinţele în toate domeniile nu sunt mai puţin implicaţi politic decât camarazi ce luptă împotriva unei multinaţionale. Toţi vor fi conduşi, mai devreme sau mai târziu, la dezertare şi la luptă.
Pionierii mişcării muncitoreşti au avut posibilitatea să se găsească unii pe alţii în atelier, apoi în fabrică. Făceau greve pentru a arăta numărul lor şi pentru a-i demasca pe cei ce refuzau să participe la greve. Aveau relaţia salariilor, asmuţind partea de capital împotriva părţii de muncă, pe care puteau trage liniile solidarităţii şi luptei la scară globală. Avem întregul spaţiu social în care să ne găsim. Avem insubordonarea de zi cu zi pentru a arăta câţi suntem şi pentru a demasca laşii. Avem ostilitatea noastră faţa de această civilizaţie pentru a trasa linii de solidaritate şi de luptă la scară globală.
 
Nu aşteptaţi nimic de la organizaţii.
Feriţi-vă de mediile sociale existente,
şi mai presus de toate, nu deveniţi unul.
 
NU E NEOBIŞNUIT, în cursul unei ruperi semnificative a relaţiei sociale, să existe o intersectare cu organizaţii – politice, muncitoreşti, umanitare, asociaţii comunitare, etc. Printre membrii lor, cineva ar putea chiar să găsească indivizi care sunt sinceri – chiar dacă puţin disperaţi -, care sunt entuziasmaţi – chiar dacă puţin intriganţi. Organizaţiile sunt atractive datorită aparentei lor consistenţe – ele au o istorie, o conducere, un nume, resurse, un conducător, o strategie şi un discurs. Cu toate acestea, sunt structuri goale, care, în ciuda originilor lor măreţe, nu pot fi niciodată îndeplinite. În toate afacerile lor, la fiecare nivel, aceste organizaţii sunt preocupate mai presus de orice de propria lor supravieţuire ca organizaţii, şi de nimic altceva. Trădările lor repetate au alienat adesea dăruirea propriului lor titlu şi dosar. Şi de aceea poţi, uneori, să dai peste fiinţe demne în cadrul lor. Dar promisiunea întâlnirii poate fi realizată doar în afara organizaţiei şi, inevitabil, în contradicţie cu aceasta.
Mult mai îngrozitoare sunt mediile sociale, cu textura lor suplă, cu bârfa şi ierarhiile lor informale. Fugiţi de toate mediile. Fiecare mediu este orientat înspre neutralizarea unui adevăr. Cercurile literare există pentru a înabuşi claritatea scrisului.
Mediile ştiinţifice există pentru a ascunde implicaţiile cercetărilor lor de majoritatea oamenilor de astăzi. Mediile sportive, pentru a menţine în sălile lor de sport, diversele forme de viaţă pe care ar trebui să le creeze. De evitat în mod special sunt cercurile culturale şi activiste. Acestea sunt azilurile de bătrâni unde în mod tradiţional toate dorinţele revoluţionare merg ca să moară. Sarcina cercurilor culturale este să identifice intensităţi în formare şi să explice sensul a orice faci, în timp ce sarcina cercurilor activiste e să-ţi sugă toată energia tocmai pentru că faci ceva. Mediile activiste îşi împrăştie pânza confuză pe întreg teritoriul francez, şi se întâlnesc pe traseul oricărei dezvoltări revoluţionare. Nu oferă nimic în afară de poveştile numeroaselor lor înfrângeri şi amărăciunea pe care acestea le-au produs. Extenuarea lor le-a făcut incapabile să profite de posibilităţile prezentului. Pe lânga asta, pentru a-şi cultiva pasivitatea abjectă, vorbesc mult prea mult, ceea ce îi face să nu fie de încredere când vine vorba de poliţie. La fel cum e inutil să te aştepţi la ceva de la ei, e stupid să fii dezamăgit de scleroza lor. Cel mai bine e să renunţi la această încărcătură moartă.
Toate mediile sunt contra-revoluţionare pentru că nu sunt preocupate decât de conservarea tristului lor confort.
 
Formaţi comune!

COMUNELE APAR atunci când oamenii se găsesc unii pe alţii, se înţeleg unii cu alţii, şi ajung la un consens cu privire la o cale comună. Comuna este probabil ceea ce se hotărăşte chiar în momentul în care în mod normal am lua-o pe căi diferite. Este bucuria unei întâlniri care supravieţuieşte finalului său aşteptat. Este ceea ce ne face să spunem „noi”, şi face din asta un eveniment. Ceea ce e ciudat nu e faptul că oameni care sunt obişnuiţi unii cu alţii formează comune, ci că aceştia rămân separaţi. De ce nu ar prolifera comunele peste tot? În fiecare fabrică, pe fiecare stradă, în fiecare sat, în fiecare şcoală. În sfârşit, domnia comitetelor de bază! Comune care acceptă să fie ceea ce sunt, acolo unde sunt. Şi dacă e posibil, o multitudine de comune care vor dizloca instituţiile societăţii: familia, şcoala, uniunea, clubul sportiv, etc. Comune cărora nu le este frică, pe lângă activităţile lor politice specifice, să se organizeze pentru supravieţuirea materială şi morală a tuturor membrilor lor şi a tuturor celor din jurul lor, care rămân la voia întâmplării.

Comune care nu vor să se definească – după cum tind să facă colectivele – după ceea ce e înauntru şi în afara lor, ci prin densitatea legăturilor care stau la baza lor. Nu prin apartenenţa la ele, ci prin spiritul care le animează. 

O comună se formează de fiecare dată când câţiva oameni, eliberaţi de cămăşile de forţă individuale, hotărăsc să se bazeze doar pe ei înşişi şi să îşi măsoare forţa împotriva realităţii. Fiecare grevă sălbatică este o comună; fiecare clădire ocupată în mod colectiv şi cu o bază clară este o comună, comitetele de acţiune din 1968 erau comune, precum şi comunităţile de sclavi din Statele Unite sau Radio Alice în Bologna în 1977. Fiecare comună caută să fie propria sa bază. Caută să dizolve chestiunea nevoilor. Caută să rupă orice dependenţă economică şi orice subjugare politică; degenerează într-un mediu în momentul în care pierde contactul cu adevărurile pe care a fost fondată. Există tot felul de comune care nu aşteaptă nici un anumit număr de oameni, nici anumite mijloace, pentru a se organiza, şi cu atât mai puţin aşteaptă „momentul potrivit” – care nu vine niciodată.

din cartea Comitetul Invizibil

(1) Comment

  1. toto niculescu

    cui serveste democratia ???? celor potentati ca in numele ei sa-si faca de cap,ca ...este democratie si nu pot fi trasi la raspundere. va pune cineva ordine in democratie ???? alesii fac legi ca sa le fie bine numai lor si gastilor de partid ! a venit timpul pentru adevar ? care adevar , ce-l trunchiat si care convine ! dictatura democratiei ... de prostit multimea !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *